O seară de vară pe meleaguri dunărene

 

Ingolstadt, oraș bavarez în Germania. Îmi îndrept pașii spre centrul orașului. Circulația mașinilor s-a potolit. Câțva pensionari discută la un colț de stradă. Dumărea curge liniștită spre țelul ei veșnic, Marea Neagră. Ajungând în parcul care înconjoară orașul vechi (timișorenii ar zice Cetate) mă întâmpină ciripitul fermăcător al păsărilor, concert al grandorii și inocenței naturale. Printr-un turn medieval pășesc în străzile înguste, pavate cu pietre de pavaj ale orașului vechi de 751 de ani. Nici casa în care intru nu e mai tînără de 500 de ani. Scările de lemn scârțâie. Ajung în podul clădirii. Deasupra mea șarpanta acoperișului, în fața mea un pian, un clavecin, scaune și pupitre. Mă aflu în camera (podul) de concert al Orchestrei Georgiene de Cameră din Ingolstadt.

Acest ansamblu muzical se numără printre cele mai bune orchestre de cameră din lume. Membrii ei sunt toți muzicieni din Georgia. Orchestra s-a stabilit încă de pe timpul lui Gorbaciov (1990) în orașul Ingolstadt, îmbogățind substanțial viața muzicală a acestui oraș cu ai săi 116.000 de locuitori. Sprijinul financiar al concernului Audi, al cărui centru administrativ se află aici, a înlesnit ședera definitivă a muzicienilor georgieni în Germania. Activitățile orchestrei sunt foarte vaste, una din ele constând în ciclul denumit „Takt der Meisterklasse“ (măsura clasei de maiștri). În aceste concerte se prezintă de regulă două piese orchestrale, dirijate de doi studenți ai unei clase de dirijori ai Facultății de Muzică din München. Scopul acestor concerte este de a oferi viitorilor șefi de orchestră posibilitatea de a dirija o orchestră profesionistă într-un concert public.

În această seară programul se compune din Serenadă în mi major op. 22, de Antonin Dvorák (1841 – 1904) și Divertimento pentru orchestră de cameră de Béla Bártok (1881 – 1945). Prima piesă este dirijată de studenta greacă Stamatia Karampini. Stilul ei lejer, cu mișcări reținute ale baghetei, a facilitat scurgerea lină a fluxului de melodii deosebit de frumoase în tempourile moderato, șerțo, vivace, largheto, culminând într-un „Finale. Allegro vivace”, interpretat cu o deosebită vervă de experimentații muzicieni. Cel târziu acum originea slavă a compozitorului se făcea clar resimțită în muzica sa. 

Un cu totul alt caracter are a doua piesă. Ca atare se prezintă și tânărul dirijor Maximilian Heller. El se străduiește cu mișcări energice să sublinieze elementele dramatice, de mai multe ori foarte contrastante ale compoziției lui Béla Bártok, compozitor născut, după cum se știe, la Sânnicolau Mare. Deja în prima parte, „Allegro non tropo“, simțim o oarecare stânjeneală, când dialoguri sensibile între viori sunt mereu întrerupte de acorduri stringente. (Muzicienii georgieni au un renume deosebit pentru conducerea energică a arcușului.) Sumbră devine atmosfera în partea a doua, „Molto adagio“, dominată de timbrul contrabasului. Viorile plâng. Le e frică de ceva încă nedefinit. Parcă de apocalipsa care se apropie. (Piesa datează din 1939.) În allegro assai pornește ultima parte. Se simte un fior de vioiciune, elemente de dans popular. Dar numai pentru o clipă, cel mult 16 măsuri. Răsună o temă duioasă, cântată în tehnica de interpretare pizzicato (pițicato). Dar nici ea nu dăinuie. Parcă istoria ar fi condus condeiul marelui compozitor maghiar din Sânnicolau Mare. Nu, nu era timpul pentru meandre de melodii. Era epoca acordurilor meditative și a presimțirilor înfiorătoare. (Bártok a emigrat în anul 1940 în Statele Unite, murind cinci ani mai târziu, însingurat la New York).

Păsările au amuțit. Dunărea își continuă drumul ei necontenit, cărând istoria în spate. Pensionarii s-au dus acasă. Eu mă plimb îngândurat: muzicienii din Georgia, o șefă de orchestră greacă, un dirijor german, opera unui compozitor ceh și cea a unui poet de armonii nemuritoare și culegător unic de melodii populare românești, maghiare, bulgare, slovace și rutene. Unificarea acestor aspecte cât se poate de diferite și doar aparent secundare pentru succesul unui concert într-o simbioză creativ tonală generează ceea ce numim universalitatea muzicii.

Anton Potche

din TIMIȘOARA internațional, Timișoara, 1–14 august 2001