Ingolstadt,
oraș bavarez în Germania. Îmi îndrept pașii spre centrul
orașului. Circulația mașinilor s-a potolit. Câțva pensionari
discută la un colț de stradă. Dumărea curge liniștită spre
țelul ei veșnic, Marea Neagră. Ajungând în parcul care
înconjoară orașul vechi (timișorenii ar zice Cetate) mă
întâmpină ciripitul fermăcător al păsărilor, concert al
grandorii și inocenței naturale. Printr-un
turn medieval pășesc în străzile înguste, pavate cu pietre de
pavaj ale orașului vechi de 751 de ani. Nici casa în care intru nu
e mai tînără de 500 de ani. Scările de lemn scârțâie. Ajung în
podul clădirii. Deasupra mea șarpanta acoperișului, în fața mea
un pian, un clavecin, scaune și pupitre. Mă aflu în camera (podul)
de concert al Orchestrei Georgiene de Cameră
din Ingolstadt.
Acest
ansamblu muzical se numără printre cele mai bune orchestre de
cameră din lume. Membrii ei sunt toți muzicieni din Georgia.
Orchestra s-a stabilit încă de pe timpul lui Gorbaciov
(1990) în orașul Ingolstadt, îmbogățind substanțial viața
muzicală a acestui oraș cu ai săi 116.000 de locuitori. Sprijinul
financiar al concernului Audi, al cărui centru administrativ se află
aici, a înlesnit ședera definitivă a muzicienilor georgieni
în Germania. Activitățile orchestrei sunt foarte vaste, una din
ele constând în ciclul denumit „Takt der Meisterklasse“
(măsura clasei de maiștri). În aceste concerte se prezintă
de regulă două piese orchestrale, dirijate de doi studenți ai unei
clase de dirijori ai Facultății de Muzică din München.
Scopul acestor concerte este de a oferi viitorilor șefi de orchestră
posibilitatea de a dirija o orchestră profesionistă într-un
concert public.
În
această seară programul se compune din Serenadă în mi major
op. 22, de Antonin Dvorák
(1841 – 1904) și Divertimento pentru orchestră de
cameră de Béla
Bártok
(1881 – 1945). Prima piesă este dirijată de studenta
greacă Stamatia Karampini. Stilul ei lejer, cu mișcări
reținute ale baghetei, a facilitat scurgerea lină a fluxului de
melodii deosebit de frumoase în tempourile moderato, șerțo,
vivace, largheto, culminând într-un „Finale. Allegro vivace”,
interpretat cu o deosebită vervă de
experimentații muzicieni. Cel târziu acum originea slavă a
compozitorului se făcea clar resimțită în muzica sa.
Un
cu totul alt caracter are a doua piesă. Ca atare se prezintă și
tânărul dirijor Maximilian Heller. El se străduiește
cu mișcări energice să sublinieze elementele dramatice, de mai
multe ori foarte contrastante ale compoziției lui Béla
Bártok,
compozitor născut, după cum se știe, la Sânnicolau Mare.
Deja în prima parte, „Allegro non tropo“,
simțim o oarecare stânjeneală,
când dialoguri sensibile între viori sunt mereu întrerupte de
acorduri stringente. (Muzicienii georgieni au un renume deosebit
pentru conducerea energică a arcușului.) Sumbră devine atmosfera
în partea a doua, „Molto adagio“, dominată
de timbrul contrabasului. Viorile plâng. Le e frică de ceva încă
nedefinit. Parcă de apocalipsa care se apropie. (Piesa datează din
1939.) În allegro assai pornește ultima parte. Se simte un fior de
vioiciune, elemente de dans popular. Dar numai pentru o clipă, cel
mult 16 măsuri. Răsună o temă duioasă, cântată în tehnica de
interpretare pizzicato (pițicato). Dar nici ea nu dăinuie. Parcă
istoria ar fi condus condeiul marelui compozitor maghiar din
Sânnicolau Mare. Nu, nu era timpul pentru meandre de melodii. Era
epoca acordurilor meditative și a presimțirilor înfiorătoare.
(Bártok
a emigrat în anul 1940 în Statele
Unite, murind cinci ani mai târziu, însingurat la New York).
Păsările au amuțit. Dunărea își continuă drumul ei necontenit, cărând istoria în spate. Pensionarii s-au dus acasă. Eu mă plimb îngândurat: muzicienii din Georgia, o șefă de orchestră greacă, un dirijor german, opera unui compozitor ceh și cea a unui poet de armonii nemuritoare și culegător unic de melodii populare românești, maghiare, bulgare, slovace și rutene. Unificarea acestor aspecte cât se poate de diferite și doar aparent secundare pentru succesul unui concert într-o simbioză creativ tonală generează ceea ce numim universalitatea muzicii.
Anton Potche
din TIMIȘOARA internațional, Timișoara, 1–14 august 2001
